Diverse aniversări

Și-a trecut ceva vreme de când n-am mai scris. Gloatele de fani mi-au umplut inbox-urile cu mesaje disperate… sau doar mi-a zis cineva în treacăt că ar trebui să mai scriu. Ce să vă spun, a fost o lună destul de încărcată, dar să fim de treabă și să încercăm să împărțim acătării evenimentele.

_________________________________________________________________________________________________________

Am fost la nuntă. Prima din viața mea. Experiența nu a fost atât de traumatizantă pe cât m-aș fi așteptat. M-am făcut fercheș, cu o tunsoare, un sacou și o cămașă de lume bună și cumpătare la băutură atât. Seara dinaintea slujbei religioase s-a lăsat cu festin tipic meleagurilor mioritice.  Totuși gașca s-a spart cam repede, că dimineață, înainte să se scoale cocoșul, trebuia să fim dichisiți și prezenți la biserică. Soarta a avut însă alte planuri cu mine, punându-mi în cale un om care, ca și mine, era acolo mai mult pentru lucrurile lumești decât pentru cele spirituale. Și ne-am întins la un pahar de vorbă, două, nouă… cine mai ținea scorul? Mirii aparent, care, într-un sfârșit, au venit și au închis barul și ne-au trimis la culcare ca să putem fi proaspeți dis-de-dimineață. De dormit, am dormit, însă la partea cu prospețimea matinală nu prea mi-a ieșit, așa că a trebuit să înfrunt gravitația tot drumul până la biserică și, pe deasupra să fac și poze minunatului moment ce se desfășura în fața ochilor mei încă tulburi de beție. Am reușit să mențin o postură decentă, să fac poze și să reușesc să stau treaz pe durata celor 4-5 ore cât a durat slujba. N-am mai fost de mult timp într-o biserică cu scopul de a lua parte la predică și experiența mi-a amintit de ce.

Îs faine nunțile, atâta timp cât nu există petrecere în care lumea să simtă impulsul de a dansa infamul „dans al pinguinului” sau alte obiceiuri ciudate alimentate de băutură. Totuși, de o singură chestie n-am putut scăpa; de obicei, când ești la o nuntă și încă nu ești legat la cap după canoanele bisericești și cu contract negru pe alb, lumea începe să te întrebe diverse lucruri, ca un fel de chestionar pentru un plan cincinal, pentru a putea evalua cu exactitate câte zile de burlăcie mai ai. Incomod.

Cam atât despre nuntă.

_______________________________________________________________________________________________________

În altă ordine de idei, Mihaela a devenit oficial bețiv legal în toate legislațiile din lume și acest lucru a cerut ca seceta de petreceri de pe Plopilor să ia sfârșit. Așa că astă noapte s-a refăcut gașca de aproximativ 10 oameni ce sălășluia la orice moment dat acolo in timpul restanțelor sau pe la începutul anului universitar. Petrecerea nu a fost cu nimic ieșită din comun, vin a fost, nu din belșug, dar a fost, acompaniat de pălincă pentru a alcătui un duet aromat și în același timp letal. Eu, unul, nu am luat parte la bețivăneală, invocând scuza preferată a domnișoarelor fără chef de năzbâtii, am avut o migrenă și am preferat să stau pe tușă. Asta nu a împiedicat nicidecum apetitul celorlalti, care au dovedit vinul și, eroic, jumătate din sticla de pălincă.

Sfârșitul petrecerii le-a reamintit locatarelor de pe Plopilor de ce nu se mai țin acolo astfel de evenimente atât de des, când supervedeta rock Andi a dărâmat o oglindă. Totuși, pot spune că nu a fost prea mult tărăboi. Acum pot doar să aștept momentul când voi ajunge și eu la venerabilul 21 și să îl îmbăt pe Popa ca să-mi cânte cu al său glas de vlăjgan născut în creierul Moldovei „Cântă cucu-n Bucovina” cum numai el știe.

_______________________________________________________________________________________________________

Astăzi, dragii mei, e a 7-a mea seară pe care o petrec în Căminul 16, supranumit cu drag „Butoiul cu spermă”, datorită celor 1000 de masculi ce numesc acest loc casă. E drept, au trecut aproape două luni de când sunt mândrul locatar al unei camere aici și n-am reușit să adun decât o săptămână în acest mândru edificiu ce stă falnic (hah, falic) ca dovadă a firii sociale a omului.

Totuși, în puținul meu timp petrecut aici, am apucat să observ anumite tabieturi și reguli nescrise ce stau la baza simulacrului ce este armonia:

  • orice pană de curent sau de net este sancționată prompt, fiecare cameră deschizând larg geamul in fața căruia se așează masculul alfa al fiecărei camere (ales în funcție de anul în care este sau al borcanelor de zacuscă primite) și începe a urla – „Andrea Marin!”, de obicei -, dând de știre întregului oraș că în C16 urmează răscoala. Uneori, dacă pana vine într-un moment cu adevărat inoportun, semnalele auditive sunt acompaniate de semnale luminoase (perne – sau orice încape pe geam – în flăcări). În timp ce masculul alfa își ține cântarea, restul merg din ușă în ușă pentru a găsi și da de știre camerelor ce nu au trecut la protest.
  • singura budă unde este acceptat să te caci este cea mai depărtată, de obicei poziționată lângă geam.  Restul sunt acolo doar de impresie.
  • la oficiu (locul unde se face mâncare sau se fumează) nu te duci niciodată cu chestii în plus. Vrei să fumezi? Ia-ți o țigară doar. Vrei să-ți faci de mâncare? Fii băiat deștept și ia-ți reșou; e ilegal, dar ești sigur că mănânci doar tu din porția ta.
  • mucurile de țigară din scrumiera de la oficiu au de obicei o întreagă poveste în spatele lor. Dacă sunt în mare numai filtre roșii înseamnă că s-a lăsat cu băută. Dacă sunt slims-uri e clar că au trecut femele pe acolo. Un eventual trabuc înseamnă că a fost seară de Texas Hold’em. Toate astea împreună rezultă o paranghelie.
  • din câte am observat nu prea se face „walk of shame” când o tipă iese dimineața ciufulită dintr-o cameră. Are puțină rușine în ochi, dar e destul de fâșneață cât să nu zăbovească prea mult.

Cam atât am reușit să adun în scurtul meu timp petrecut aici. Sper să reușesc să pun bazele unui studiu social pe durata șederii mele în acest creuzet de tipologii.

Lectură ușoară

A venit din nou acel moment când, lăsat să mă plimb neprihănit prin raionul cu bere, îmi iau 5 beri de import și le testez.

  • Tsingtao – bere chinezească. De obicei când adaugi chinezesc/chinezească la un produs te referi la ceva ieftin și de calitate îndoielnică. Așa a fost și-acum. Era mai mult ca un fel de apă minerală cu gust de hamei. Cică e importată de o firmă din Bacău; acest detaliu m-a ajutat să-mi dau seama cu ce bere seamănă: Mărgineni – berea unei tinereți pierdute.
  • Sol – o bere peste care am tot sărit când m-am încumetat la astfel de experimente. Am o problemă cu berea mexicană. Mi se pare dubios să folosești sticlă incoloră la bere fiindcă mi se pare că-i dă un gust prea de „îndoită cu apă”. Da, atrage prin faptul că nu arată ca și restul și are un plus că etichetele sunt vopsite direct pe sticlă și nu-s doar niște hârtii.
  • Estrella – se pare că asta-i berea oficială a Barcelonei, adică așa pretinde eticheta. Nu știu ce să zic despre berea asta, nu m-a mișcat cu nimic. În afară de faptul că împarte același gust cu orice bere dintr-o țară vorbitoare de spaniolă nu are nimic rău. Nu impresionează, nici nu scârbește.
  • Corona (Extra) – altă bere mexicană, cea mai cunoscută, de altfel. Cam tot ce-am scris la Sol e valabil și aici, doar că asta are un gust mai decent.
  • Grolsch – asta a fost berea inedită. Ca gust e clar peste tot ce am menționat mai sus, dar nu asta m-a impresionat. Aproape orice bere făcută în țării vorbitoare de limbi germanice depășește calitativ berile de mai devreme. Asta fiind olandeză, se încadrează perfect. Totuși, cel mai inedit lucru la ea este capacul, acesta fiind reatașabil, menținând berea proaspătă. Deși, recunosc, nu pot să-nțeleg un om care după ce desface o bere stă să se gândească să lase ceva și pe mai târziu.

Ca și în ultimele două dăți (#1 și #2) rămân cu impresia că simplul fapt că scrie imported pe ele nu justifică prețurile piperate (sau n-ar trebui).

Tronul

Nimic mai sfânt, nimic mai drag, nimic care să-ți zică mai bine că ești acasă. Și chiar e așa! Nu există nicio reținere sau vreo sfiială; n-ai nevoie de explicații sau curtoazii de comitet, te-ai așezat și-ți pare totul în armonie. Nu e prea cald sau prea rece, e echilibrat, miroase așa cum ar trebui să miroasă înainte: a curat și-a proaspăt.

Știm cu toții ce urmează să se-ntâmple și nu e deloc ceva de bun augur, mai ales dacă momentul fatidic urmează după ce, ca boul/vaca (el nu discriminează), ai făcut combinații suicidale precum: bere cu lapte și fructe necoapte. Dar tronul știe pentru ce este acolo, a-nvățat de la bun început că viața lui nu avea să fie una tocmai strălucitoare, că va avea de-ndurat și zile ce prevestesc Apocalipsa. El rezistă stoic. Chiar dacă oroarea olfactivă ar putea să facă îngerii să plângă, el nici măcar nu zvâcnește; de sorta-i era mai blândă, el ar fi putut chiar să servească în slujba reginei la porțile palatului, nemișcat în faţa oricărui duşman. Până şi când e vorba de vomat, el este acolo. Tot ce-i rău, el primește fără mari compromisuri.

Totuși, există o cauză a degradării acestui strașnic prieten ce ți-e alături în momentele de cumpănă: nepăsarea. Da, tu – ființă înzestrată cu rațiune, plină de compasiune față de animalele pe cale de dispariție și, în general, față de întreaga omenire – uiți cele mai mici atenții față de el. Ţi-e lene să te apleci după perie după ce ți-ai făcut de cap și în schimb apeși/tragi în neștire până urmele crimelor tale dispar cu fiecare val. Sunt chiar și acele tronuri care, neaparținând unei case iubitoare, rezidă în locuri – mai mult sau mai puțin – publice, unde omul atinge noi “culmi” ale nepăsării. Căminele, WC-urile C.F.R. și parcurile întruchipează astfel de locuri; aici, oamenii nici nu se mai sinchisesc să se încadreze în niște limite aproximativ identice la orice tron; desigur, la cele de pe C.F.R. poți da vina pe trepidații și platforma instabilă, dar la celelalte nu prea poți invoca factori externi. Totul: colacul, marginea, bazinul, podeaua, ușa, clanța, absolut totul din încăpere, mai puțin interiorul vasului. Și nu poți găsi scuze plauzibile, unele locuri chiar cer puțin efort ca să le nimerești dintr-o poziție ce nu oferă maximum de precizie.

Tronurile, odată cu evoluția lor, s-au metamorfozat într-o subspecie care a devenit mașinăria de tortură perfectă, ce profită din plin de faptul că nu aveam cum să ne abținem de la chestia asta fiziologică, fiind… știți voi… fiziologică și, bineînțeles, de faptul că suntem destul de pudici și vulnerabili în acel moment de ușurare. Adaugă la astea faptul că e pur și simplu o cutie cu o gaură sub ea, ce treptat se umple cu rahat, deci mirosul este perpetuu și la fel de potent mereu. Plus roiurile de diverse insecte ce aparent se simt cel mai bine în cutia aia și își instalează cuiburile în fiecare colţ, crevasă, crăpătură etc. Da, despre latrine vorbesc. Latrina – soluția temporară pentru o problemă continuă. Soluția cea mai des întâlnită în mediul rural sau pe un șantier. Să fim serioși, nu te poți așeza pe aşa ceva, nu poți închide ușa la așa ceva de frica unei morți în propria mizerie, nu poți să te relaxezi nicio secundă. Nu există nimic mai solicitant decât o astfel experiență.

Desigur, odată ce ajungi la maturitate trebuie să abandonezi tronul de acasă și să mergi prin lume să găsești unul al tău, care se potrivește din plin cu cel pe care îl aveai acasă. Eu unul știu că am avut parte de destui potențiali candidați, dar mereu se-ntâmplă ca-n povestea aia cu ursuleți și cu Goldilocks. Prea jos, prea sus, prea zgomotos, n-are colac stabil, refulează, nu se trage apa cum trebuie etc. Dar căutarea merita, pentru că nu e altceva mai îmbucurător decât după ce ajungi acasă și te duci pe tron și toate grijile dispar. Pe tron citești volume-ntregi de cărți, fumezi o țigară, dai un telefon, dar nimic nu se compară cu starea de contemplare maximă ce o simți odată ce ești pe el.

Plimbărică

M-am întors de o zi şi mă simt al naibii de confuz. Am fost plecat o săptămână la Cluj sub un pretext stimabil: să-mi depun cererea de cămin şi să mă duc la măriri. Dar motivaţia se schimbă adesea, mai ales când ajungi să stai cu încă 7 oameni sub acelaşi acoperiş, veniţi şi ei sub pretexte asemănătoare. Clujul ne-a sedus pe toţi, din nou, cu toate oportunităţile ce ni s-au ivit. Nopţi albe, dimneţi târzii, ritmuri alambicate, alcool ieftin, fum dens şi totul rămas în amintire doar ca prin ceaţă. A venit ca o gură de aer curat schimbare de ritm faţă de Bacău. Deşi e cunoscut faptul că vara Clujul îşi pierde din puls, acum era totul ca odinioară, studenţi buluciţi la restanţe, cu speranţa-n ochi care, apoi, îşi îneacă stresul în shot-uri, fum şi voie bună. Până şi Janis-ul, ce ardea ca torţa olimpică în primavară, renaşte, etaj cu etaj. Au fost şi victime vara asta: The Spot-ul, din ce-am văzut, s-a dus; nu ştiu dacă doar s-a mutat sau nu mai e deloc, dar la fosta locaţie s-a închis prăvălia. Şi Zvon/Fire/Remember-ul era închis, cică doar pe vară; aşa să fie! Ema, totuşi, încă există şi ne-a găzduit muiala din prima seară. Şi am încercat să ne ridicăm la aşteptările ei: Paulica s-a delectat cu tequila, în timp ce eu am preferat votca cu Jäger. Însă nu totul a fost lapte şi miere. Laptop-ul s-a hotărât să mi se strice, din senin, oferindu-i supervedetei rock Andi prilejul să-şi bată joc de mine pe toată durata şederii noastre împreună. Dar nu-i nimic, nu eu am fost cel mai pizdit, ci Popa, cunoscut şi ca Ultimul Om sau Chielea P*lii din cauza faptului că mereu comenta când îl trimiteam jos să ne cumpere napolitane. Apropo de napolitane, am reuşit să le terminăm stocul oamenilor buni ce au magazine pe Plopilor, cumpărând de vreo aproximativ 50 de lei.

A fost o săptămână epică, însă treptat numărul nostru s-a tot redus până a rămas doar unul, *pam pam pam* Paulica, care sper să supravieţuiască atât cât mai are de stat acolo, alături de baia de serviciu, martoră a unor situaţii pline de panică.

____________________________________________________________

Reuniunea cu Paulica mi-a prilejuit ascultarea celui de-al treilea album de la fratele NORD, cel intitulat Morfină. Pot zice că ne-a luat prin surprindere precum nenea ăla cu glugă de stă în gangul ăla întunecat şi, din întâmplare, te întreabă dacă batista lui miroase a cloroform; ne-a speriat precum iceberg-ul ieşit de nicăieri în faţa Titanicului; ne-au bombardat de parcă noi eram Londra şi ei erau Luftwaffe-ul.

Nu pot descrie mai plastic de atât mindfuck-ul provocat. Mulţumim!

____________________________________________________________

Sunt din nou acasă, mă duc să beau.

Bă…

… e plictisitor în vacanță. Atât de plictisitor încât reușesc să mă ocup de chestii pe care altfel aș fi prea ocupat să le fac.

_______________________________________________________________________________________________________

Am fost la munte și multe lucruri s-au întâmplat; nu o să vă spun despre ele, dar o să vă las cu un filmuleț făcut de Matei dedicat unui eveniment memorabil din cele 2 nopți petrecute în sălbăticie:

N-o să aibă mult sens pentru cei ce n-au auzit poveștile.

_______________________________________________________________________________________________________

Am epuizat toate tentativele de a aduce pe marile și micile ecrane benzi desenate, filmate sau animate, de la Marvel Comics (X-Men, Iron Man, Captain America, Hulk etc.), DC Comics (Superman, Batman, Green Lantern, Wonder Woman etc.) și Dark Horse Comics (Hellboy, Planet of the Apes, Alien vs. Predator, The Mask etc.). Au fost mișto majoritatea și mi-am dat seama că nu-mi place deloc Hulk, filmat sau animat.

_______________________________________________________________________________________________________

E vina lu’ Mișu că nu postăm mai des la Bleeeaaah!.

_______________________________________________________________________________________________________

Cam atât; nu e o perioadă prea productivă.

Culiță Tărâță să vă aibă în pază și sub supraveghere permanentă!

Tâgâdâm-tâgâdâm!

Pauză de comitet. Mă duc să-mi scuip plămânii și splina pe potecile Ceahlăului. Trenul pleacă pe la vreo 4 dimineață asigurându-mi bucuria de a vedea fețele frumoase a tuturor, rupți-n gură de oboseală, în timp ce eu cu Tavi o să enumerăm toate episoadele Ultimate Survival pe care le știm, ca să putem fi pregătiți de orice în sălbăticiunea muntelui.

Vine și Mișu, deci cât vom fi acolo vom încerca să facem maraton pentru Bleeeaaah! și încă vreo câteva surprize.

În altă ordine de idei, titlul îmi pare acum a onomatopee șoptită într-o poziție  par derrière, decât a melodie de fundal pentru drumeții.

Revenind; sănătate la neamuri și ne auzim după călătorie cu alte povești cu tâlc!

Cilindru-nfipt în gaura în formă de steluță

Știi cum era atunci când ai plecat de la chirie, împăcat că ai rezolvat tot; că nu are ce să se întâmple cât te bucuri de vacanță, totu-i zen și căcaturi dintr-astea bazate pe reționamente pozitiviste? Păi , evident, nu a fost așa. Mă revăd iar în ipostaza de a suna toți oamenii cunoscuți, de a mă uita pe toate site-urile de imobiliare ca să-mi găsesc o nouă locuință. Și nu că nu ar fi amuzant să apuci să vorbești cu ei despre cum le mai e viata, cum e în vacanță sau când e planificată plecarea la restanțe, dar la un moment dat – cam după a 5-a persoană – devine chiar lipsit de izbândă și amuzament. Desigur, convorbirile devin de-a dreptul iritante când deja ajungi la un prieten al unui prieten, care avea un prieten, care e rudă prin alianță cu ăla de ai împărțit berea aia, în seara despre care nu-ți aduci aminte mai nimic.

Știi cum te gândeai, în stresul sesiunii, că va veni ziua aia vindicativă când vei fi din nou printre prietenii vechi, alături de care nu ai avut niciodată un moment de plictiseală? Când nopțile se împreunau cu diminețile și abia, apoi, tu ajungeai acasă chiaun de somn și mahmureală doar ca, seara, să o iei de la capăt. Zile și nopți pline de desfătări bahice, narcotice sau orgasmice. După care, ai ajuns acasă, te-ai revăzut cu toată lumea, care pare puțin mai pretențioasă, puțin mai monogamă, puțin mai bătrână, puțin mai rigidă față de schimbare. Petrecerile se rezumă la rememorarea momentelor cu desfătări bahice, narcotice și orgasmice, care acum au devenit mult mai filosofice, mai legate de frământări socio-economice și probleme de zi cu zi.

Știi cum era, după sesiune, când ziceai că „lasă, mă, că rezolv la măriri; acum n-am reușit să învăț cu toate bețiile, cu toate proiectele în care m-am băgat fără să am habar despre ce-i vorba, dar, na, asta făceau toți deci trebuie să fie ok, cu toate meciurile alea de la Mondiale, etc.”? Nici asta n-a ieșit, așa-i? Prieteni de văzut, beții de repovestit, am mai zis despre astea. Cărțile pe care le-ai cărat cuviincios cu tine sunt încă acolo unde le-ai lăsat când le-ai scos prima oară din bagaj.

Știi cum era atunci când gudronul nu-ți tapița plămânii, alcoolul nu era mucoasa  perpetuă ce-ți acoperea ficatul, când chiar făceai mișcare/sport, în loc să-ți faci iluzii că mersul pe jos zilnic te menține în formă? Păi realitatea nu ține cont de iluziile tale; când după juma’ de oră behăi de-ți scuipi plămânii, în timp ce în echipa adversă joacă tipe și tot ți-o iei la o diferență de 5 la 1, știi că nu ești pe drumul cel bun.

Știi cum… Nu mai contează, știi ce așteptări mărețe aveai de la vacanța asta. Nu s-a îndeplinit niciuna dintre ele. Privind în perspectivă, mai bine rămâneai să găsești ceva de lucru? Poate; nu contează. Ești aici și nici măcar o afurisită de plecare la munte nu mai e atât de simplă de planificat așa cum era odată.

Bătrâni… și bolnavi.