Tronul

Nimic mai sfânt, nimic mai drag, nimic care să-ți zică mai bine că ești acasă. Și chiar e așa! Nu există nicio reținere sau vreo sfiială; n-ai nevoie de explicații sau curtoazii de comitet, te-ai așezat și-ți pare totul în armonie. Nu e prea cald sau prea rece, e echilibrat, miroase așa cum ar trebui să miroasă înainte: a curat și-a proaspăt.

Știm cu toții ce urmează să se-ntâmple și nu e deloc ceva de bun augur, mai ales dacă momentul fatidic urmează după ce, ca boul/vaca (el nu discriminează), ai făcut combinații suicidale precum: bere cu lapte și fructe necoapte. Dar tronul știe pentru ce este acolo, a-nvățat de la bun început că viața lui nu avea să fie una tocmai strălucitoare, că va avea de-ndurat și zile ce prevestesc Apocalipsa. El rezistă stoic. Chiar dacă oroarea olfactivă ar putea să facă îngerii să plângă, el nici măcar nu zvâcnește; de sorta-i era mai blândă, el ar fi putut chiar să servească în slujba reginei la porțile palatului, nemișcat în faţa oricărui duşman. Până şi când e vorba de vomat, el este acolo. Tot ce-i rău, el primește fără mari compromisuri.

Totuși, există o cauză a degradării acestui strașnic prieten ce ți-e alături în momentele de cumpănă: nepăsarea. Da, tu – ființă înzestrată cu rațiune, plină de compasiune față de animalele pe cale de dispariție și, în general, față de întreaga omenire – uiți cele mai mici atenții față de el. Ţi-e lene să te apleci după perie după ce ți-ai făcut de cap și în schimb apeși/tragi în neștire până urmele crimelor tale dispar cu fiecare val. Sunt chiar și acele tronuri care, neaparținând unei case iubitoare, rezidă în locuri – mai mult sau mai puțin – publice, unde omul atinge noi “culmi” ale nepăsării. Căminele, WC-urile C.F.R. și parcurile întruchipează astfel de locuri; aici, oamenii nici nu se mai sinchisesc să se încadreze în niște limite aproximativ identice la orice tron; desigur, la cele de pe C.F.R. poți da vina pe trepidații și platforma instabilă, dar la celelalte nu prea poți invoca factori externi. Totul: colacul, marginea, bazinul, podeaua, ușa, clanța, absolut totul din încăpere, mai puțin interiorul vasului. Și nu poți găsi scuze plauzibile, unele locuri chiar cer puțin efort ca să le nimerești dintr-o poziție ce nu oferă maximum de precizie.

Tronurile, odată cu evoluția lor, s-au metamorfozat într-o subspecie care a devenit mașinăria de tortură perfectă, ce profită din plin de faptul că nu aveam cum să ne abținem de la chestia asta fiziologică, fiind… știți voi… fiziologică și, bineînțeles, de faptul că suntem destul de pudici și vulnerabili în acel moment de ușurare. Adaugă la astea faptul că e pur și simplu o cutie cu o gaură sub ea, ce treptat se umple cu rahat, deci mirosul este perpetuu și la fel de potent mereu. Plus roiurile de diverse insecte ce aparent se simt cel mai bine în cutia aia și își instalează cuiburile în fiecare colţ, crevasă, crăpătură etc. Da, despre latrine vorbesc. Latrina – soluția temporară pentru o problemă continuă. Soluția cea mai des întâlnită în mediul rural sau pe un șantier. Să fim serioși, nu te poți așeza pe aşa ceva, nu poți închide ușa la așa ceva de frica unei morți în propria mizerie, nu poți să te relaxezi nicio secundă. Nu există nimic mai solicitant decât o astfel experiență.

Desigur, odată ce ajungi la maturitate trebuie să abandonezi tronul de acasă și să mergi prin lume să găsești unul al tău, care se potrivește din plin cu cel pe care îl aveai acasă. Eu unul știu că am avut parte de destui potențiali candidați, dar mereu se-ntâmplă ca-n povestea aia cu ursuleți și cu Goldilocks. Prea jos, prea sus, prea zgomotos, n-are colac stabil, refulează, nu se trage apa cum trebuie etc. Dar căutarea merita, pentru că nu e altceva mai îmbucurător decât după ce ajungi acasă și te duci pe tron și toate grijile dispar. Pe tron citești volume-ntregi de cărți, fumezi o țigară, dai un telefon, dar nimic nu se compară cu starea de contemplare maximă ce o simți odată ce ești pe el.